Alergând pe drumurile sudului, fiecare sat parcurs ne ducea tot mai aproape de visul nostru și anume triburile de pe Valea Râului Omo. La o zi distanță de Addis Abeba capitala Etiopiei, ne aflam deja la Jinka, localitatea cea mai apropiată de Parcul National Omo, zona în care trăiesc unele dintre cele mai spectaculoase triburi. Prima destinație, tribul Karo. Deși pregătită minuțios și așteptată “cu sufletul la gură”, întâlnirea reală cu triburile ne-a aruncat în brațele unui intens șoc emoțional. Că noi am fost complet uluite este pe undeva firesc, dar surpriza a venit din partea comunității tribale. Căldura cu care ne-au primit, firescul cu care am intrat in dialog, naturalețea cu care am interacționat – aveam să aflăm de la ghidul nostru – se datora în special bucuriei noastre de-a ne întâlni cu oamenii tribului, a faptului că i-am tratat ca pe egalii noștri, dând mâna cu ei ferm și privindu-i în ochi cu zâmbetul pe buze. Și asta, pentru că de cele mai multe ori, turiștii au o reținere vizavi de comunitățile tribale, considerându-i probabil “sălbateci” iar când copii se năpustesc înspre mașinile turiștilor se aude implacabila replică “don’t touch me”…într-o astfel de situație orice încercare de a face fotografii inedite va fi sortită eșecului. Am înțeles imediat că trecusem un “test” important în relația cu oamenii triburilor iar în ceea ce privește relația cu ghidul nostru, încă de la începutul călătoriei aceasta s-a arătat a fi una de mare rafinament.

Prima apariție cu totul altfel a fost chiar pe malul râului Omo, când în fața noastră a apărut un tip ce purta maiestuos o pasăre roșie pe cap. Prinsă delicat într-o coafură complicată, alături de un arc dintr-o capcană de șoareci, pasărea roșie era o mărturie limpede a veleităților vânătorești ale posesorului. Cu alte cuvinte, nu porți o pasăre pe cap dacă nu ai vânat-o tu însuți!!! Vizibil uluite de iscusința vânătorului, ca să nu zic de prezența lui, ne-a lăsat să-l fotografiem minute în șir. Până să ne dezlipim de personajul nostru, au apărut – nu știu de unde – încă câteva persoane, care mai de care mai interesante. În spatele nostru, soția vânătorului prepara ingera( mâncarea de bază a etiopienilor)un fel de clătită imensă și ușor acrișoară făcută din făină de teff și care se coace pe o plită de piatră. În scurtul timp în care am schimbat două vorbe și-un obiectiv, ne-am trezit cu gazdele noastre gata pictate, dornice să ne surprindă și foarte ofertante într-ale body paintingului. A inceput shootingul.

O altă prezență fascinantă au fost cele două femei, deosebit de grafice ca aspect și dispuse să intre în jocul nostru. Născute învingatoare, au aflat foarte repede numele meu și cum mă îndepărtam de ele, încercând să fotografiez altceva sau pe altcineva, mă strigau stâlcindu-mi într-un fel amuzant numele iar când îmi întorceam privirea, acestea schimbau câte un mic detaliu de ținută, coafură sau gesturi, suficient cât să mă determine să le fotografiez iar și iar. Bineînțeles, au devenit dintre preferatele mele :).
Desigur, oamenii din triburi sunt destul de obișnuiți cu turiștii și cu aparatul de fotografiat. Fotografiatul în sine, reprezintă pentru aceștia o formulă de câștig, de aceea ca fotograf, e dificil să treci pragul fotografiei de tip vedere, specifică turistului obișnuit, așadar să obți un zâmbet adevărat sau o atitudine firească este deja un premiu. În general făceam o fotografie, o arătam protagonistului și încercam ulterior să dezvolt un mic dialog din gesturi și zâmbete pentru a relaxa momentul. Cel mai eficient era când aveam alături minimum două persoane, atunci cu siguranță prietenul va râde la vederea celui fotografiat, mai apoi ține de talentul tău să animi “ședința foto”. Dacă mai și țopăi puțin sau te ajuți de diverse gesturi ai toate șansele să intre toată lumea în jocul tău iar momentul fotografierii va fi unul propice. Noi am numit acest moment ”dansul pentru zâmbet”.

Un alt personaj care mi s-a lipit de suflet a fost “ tânărul rege cu flori pe cap”. Stând retras în spatele mulțimii ce ne înconjura, nu i-am remarcat frumusețea decât în momentul în care, cocoțat pe un gard, a scos un sunet ascuțit ca de pasăre iar privirea mea s-a ațintit asupra lui. Din acel moment s-a stabilit între mine și acest tânăr un fel de joc. Țipătul ca de pasăre mă făcea atentă la subtilele schimbări de detaliu prin care tânărul, în spațiul câtorva secunde creea noi și noi personaje, în cele din urmă așezându-se solemn pe jilțul ce trona pe malul râului Omo – o superbă metaforă a omului art obiect ce se confundă cu tiparele ancestrale ale răsăritului lumii se derula sub privirele noastre. Tribul Karo, a fost tribul care ne-a impresionat cel mai profund.

Dacă viața în triburi de desfășoară după o rânduială bine pusă la punct, în care fiecare își cunoaște locul și rolul său, în care gospodăriile sunt într-o exemplară stare de curățenie iar ordinea și disciplina sunt legile de bază ale societății tribale cu ierarhii foarte clar definite și respectate, există evident nevoia/dorința de interacțiune cu alte comunități tribale. Unul dintre evenimentele cele mai dinamice și spectaculoase sunt târgurile.

Norocoase să ne suprapunem cu o zi de târg, am pornit în zori spre Key Afer, localitate aflată la distanță de o oră și jumătate de Jinka. Fermecătoare apariții pe marginea drumului, femeile și bărbații triburilor erau parcă intr-o competiție a coafurilor și a ținutelor, puse în valoare prin atitudini imperiale și gesturi de o rară eleganță. Din când în când, câte un tînăr pe motocicletă tulbura atmosfera drumului, învăluind în praf spectacolul vizual. O lume complet nouă și diferită se deschidea sub ochii nostri într-o formulă în care body painting-ul, fashion-ul și hair styl-ul creau combinații pe care orice designer contemporan ar fi fost invidios. Toate aceste combinații fabuloase, de la coafurile bărbaților, podoabele florale, împletiturile cu lut, pene, sau mărgele până la obiectele rămase de pe urma turiștilor chei de yale, de fermoare, cartele telefonice, agrafe de birou, clame, brățări de ceas, etc sunt folosite cu un singur scop : împodobirea și înnobilarea omului. Adevărate picturi ambulante, creații vestimentare umblătoare, oamenii triburilor poartă pe ei toată averea lor. Multiplele brățări din sârmă simplă, îndoită, alături de clopoțeii legați la picioare, sunt deopotrivă bijuterii și instrumente muzicale. De cele mai multe ori, distanțele pe care oamenii sunt nevoiți să le parcurgă nu sunt mici. De aceea, aceste bijuterii-instrumente muzicale au mai multe roluri : pe de o parte zornăitul acestora îi face auziți de la distanță, folosind sunetele ca formă de identificare și salut, pe de altă parte țin la distantă prin zgomotul creat diversele animale care ar fi putea să-i atace. Nu în ultimul rând, aceste bijuterii-instrumente sunt folosite în dansurile rituale alături de vuvuzele.

Plecate de la nevoia firească de a tranzactiona mărfurile necesare vieții de zi cu zi, târgurile sunt locul unde totul e de vânzare. De la alimente la ornamente, de la arme la animale, oferta abundă în mărfuri fel de fel, pentru noi, exuberantul peisaj al târgului era locul ideal atât pentru oferta vizuală cât și pentru o lecție culturală atipică. Aveam în fața ochilor, puse alături câteva dintre cele mai exotice triburi de pe Valea Râului Omo : Ari, Banna, Karo sau Hamer. Fiecare cu caracteristicile sale specifice, triburile se etalau în toată splendoarea lor. Uluitoare apariții, pe alocuri de-a dreptul androgine, femeile și bărbații triburilor îmbrăcate în straie de sărbătoare, păreau exemplare create de marii maeștrii ai designului. Cu eleganța lor specifică, parcă pășeau pe un podium imaginar dintr-o selectă paradă de modă a highlife-ului civilizației urbane.

Semn al puterii și apanaj al masculinității, arma este cel mai important accesoriu al bărbaților. De cele mai multe ori kalașnikov sau vechi carabine englezești, armele sunt și ele împodobite cu ornamente(de la mărgele și scoici, până la deșeuri ale civilizației noastre) iar țevile armelor sunt protejate cu capișoane de piele. Am aflat ulterior că armele sunt rar folosite, în general pentru a-și apăra vitele de eventuali hoți. În acest sens existau tensiuni între triburile Karo și Mursi, aceștia din urmă fiind cunoscuți pentru agresivitatea lor. De o importanță indiscutabilă, vitele, care aici reprezintă una dintre principalele surse de trai, poartă și ele tatuaje cu însemnele triburilor.

De departe, cel mai fascinant personaj întâlnit în târg a fost tânărul “îmbrăcat frumos”. Cerându-i voie să-l fotografiem, am intrat în dialog cu el. Vizibil emoționat, tânărul ne zâmbea stingher și stătea cuminte să-l fotografiem. Evident l-am complimentat, felicitându-l pentru felul absolut superb în care se pictase. În scurtul dialog pe care l-am avut cu el, ne-a spus că venise în târg să-și găsească mireasă iar familia lui – în special mama și surorile lui-îl pregăteau de câteva zile pentru acest moment. Spera să-și găsescă o mireasă frumoasă și harnică, pentru că, ne spunea el “în zilele de azi se găsesc greu fete serioase”. Dacă reușea să întâlnească fata potrivită, familia urma să se ocupe de ritualurile specifice căsătoriei. Ne-am despărțit de tânăr urându-i mult noroc în găsirea miresei. A plecat la fel de emoționat precum venise. Ulterior, ne-a explicat ghidul cât de greu e în Africa să-ți găsești pereche potrivită…

Foarte aproape de localitatea Jinka se află Parcul National Mago, zona în care viețuiește tribul Mursi. Deși aflat la o distanță de doar 40-50 km, accesul în sat este foarte dificil și anevoios, din pricina drumul rău. Ajunse aici am întâlnit un trib, de data aceasta mai putin prietenos, dar care ne-a oferit un spectacol vizual aparte. Renumiți prin particularitățile lor de înfrumusețare, femeile cu discurile de lut în buze și cu “flash-uri” de mari dimensiuni în urechi, oferă un subiect neobișnuit de fotografiere. După o scurtă negocire cu șeful tribului, am primit permisiunea să fotografiem și în interiorul satului. Astfel am întâlnit viața reală a tribului : femei pregătind mâncarea, copii care se jucau, sau bărbați ocupați cu diverse activități. Am întâlnit și oameni care nu au vrut să fie fotografiați iar privirile agresive ale unora dintre ei, te cam țineau la distanță. Însă, experianța noastră în trib ne-a apropiat mai mult de imaginea reală a vieții acestor oameni. Asprimea vieții, aici are alte dimensiuni, aproape inimaginabile pentru noi. Mâncarea este destul de putină și deloc variată, o ingera și eventual ceva pe lângă, carnea este rară și foarte prețuită, fiind greu de procurat, apa – marea problemă în aceste locuri, se cară în spinare de la kilometri distanță. În acest loc uitat de lume, sistemul medical este total inexistent iar media de viață este în jur de 43 de ani, motiv pentru care, bătrânii sunt scumpi la vedere și extrem de respectați. De altfel, abia dacă am văzut doi sau trei ”bătrâni” pe întreg parcursul, nu cred să fi avut mai mult de 60 ani…

Ultima zi petrecută în compania triburilor din Parcul Național Omo, ne-a rezervat o nouă experiență. De dimineață am pornit înspre Turmi unde aveam să întâlnim tribul Hamer la el acasă. Acest trib este cunoscut pentru coafurile îndrăznețe și împodobite cu ornamente foarte colorate. Ajunse în trib, lume multă, agitație, gălăgie… Surpiză!!! lumea se pregătea de nuntă. Intrarea în spațiul destinat nunții se făcea printr-o sugestie de poartă realizată din nuiele – simbolul porții îl găsim în mai toate culturile Pământului. Imediat ce treceai de poartă, te cuprindea atmosfera nunții : ceaunele fierbeau, copii alergau, un grup de femei dansau și cântau într-un ritm alert iar bărbații dezbăteau probleme importante în timp ce-și ascuțeau niște nuiele. Ce urma să se întâmple legat de aceste nuiele, ne-a șocat și ne-a reamintit instant că avem de a face cu un spațiu cultural ancestral, în care valorile sunt puțin în alte dimensiuni și forme iar limbajul nu este intotdeauna pe înțelesul nostru.

Încetul cu încetul, nuntașii se îndreptau înspre o zonă unde un grup de tineri bărbați mânau niște vite încercând să le așeze unele lângă altele. Femeile, într-un dans frenetic și agresiv cântau din toți rărunchii și răcnind din vuvuzele dădeau ture de jur împrejurul vitelor provocând prin sărituri bărbații iar aceștia le plesneau spinările cu nuielele proaspăt ascuțite, provocându-le răni pe spate. Spectacolul a fost cu atât mai șocant pentru noi, cu cât femeile afișau zâmbete nonșalante pe chipuri, întelegând prin aceasta că avem de a face cu un ritual specific. Deși interzis de câțiva ani, acest ritual încă se mai practică în anumite triburi ori de câte ori vigilența autorităților scade.

În cele din urmă, vitele au fost aliniate iar mirele se pregătea pentru cea mai grea încercare. Alergatul pe spinările vitelor. Test de mare dificultate, mirele, complet dezbrăcat trebuie să alerge de două ori pe spinările vitelor fără să cadă. Dacă reușește, va fi ovaționat de întrega comunitate, dacă nu, va fi umilit. După ce a avut parte de un ritual de pregătire la care au participat doar bărbații, mirele, emoționat dar foarte concentrat și determinat a reușit să treacă cu bine de această dificilă experiență. Țipete de bucurie, cântece și voie bună, nunta a continuat, nu stim până când, pentru că noi a trebuit să lăsăm în urmă petrecerea și să o pormin spre nordul Etiopiei, având ca destinație tărâmul învăluit în legende și mister al Lalibelei, cetatea celor unsprezece mănăstiri săpate în pământ.